Părintele Eremit despre femei,

Două categorii mari şi late la bărbaţi: cei care atunci când se plâng de iubirea lor critică pe general naţia femeilor şi cei, care, niciodată oricât de necăjiţi ar fi de dragostea lor, n-o vor băga în oala femeilor. Efectiv dacă le vorbeşti de femei, se gândesc la ce gândeşti şi tu, te aprobă, dar pe`a lor n-o introduc în găleată. Pentru că nici nu se pune problema ca ei să fie atât de naivi încât să ajungă să ţină la o "femeie". Prin instinctul lor evoluat, întotdeauna au avut ochi şi inimă pentru acele specii reprezentative oarecum regnului feminin, dar numai prin formă, aparenţă. Pe scurt, ei deţin pe una cu fond complex, esenţă specială, pe una care datorită unor anumite caracteristici se sustrage din tiparul obişnuit al femeii, caracteristici în faţa cărora aceşti bărbaţi se-nchină (asta pe lângă faptul că sunt numai de ei observate). Cam câtă tragedie e pe un mascul când atinge realul, atinge exteriorul persoanei iubite (el până atunci fiind ocupat doar cu pătrunsul profunzimilor, cunoaşterea miezului pur, original) ? Mă refer la cei care ajung să-şi dea seama că a lor tipuţă cu aripi, deşi are aripi, nu înseamnă neapărat că e un înger. Şi ciorile au aripi. Ideea e simplă: dacă îţi zboară dragostea din braţe, încetează a o mai considera un îngeraş, ei nu vor zbura niciodată, ei doar plutesc. Numai păsările zboară, aşa că până acum n-ai avut de-a face decât cu o păsărică. Şi dacă tot ai adresat fiinţei tale divine apelativul "păsărică" poţi foarte bine s-o faci şi "gagică", "piţipoancă", "pizdă" sau şi mai grav: "femeie". Amin.

Părintele Eremit despre religia cea mai ilogică,

Fotbalul.

Cam toate elementele caracteristice religiei în sine se găsesc şi în fotbal. Echivalenţa lui Dumnezeu este patronul echipei ; echipa în sine reprezintă ramura, doctrina ideologică ; terenul de sport, lăcaşul sfânt, biserica ; jucătorii sunt sfinţii, apostolii, unul dintre ei poate ajunge Mesia ; antrenorul e Părintele Patriarh, comentatorii sunt preoţii ; iar bigoţii, ei bine, suporterii.

Astfel întâlnim în comportamentul celor din urmă aceleaşi manifestări caracteristice femeilor habotnice, care, de-ar fi în puterea tinereţii, de-ar aparţine sexului masculin, s-ar comporta întocmai precum trepăduşii echipelor de fotbal. Sau pe invers, suporterii lipsiţi de impetuozitatea vârstei infantile ar epata asemenea oricăror stimabile şi exaltate babe pioase, evlavioase.

Cuprinşi de emfază, domnii mocofani petulanţi, de-ar avea cineva vreun scop precis cu ei (căci de suporteri nu este interesat nimeni cu adevărat din structura fotbalului) ar putea fi folosiţi în misiuni apocaliptice, distructive şi ar depăşi cu mult utilitatea musulmanilor extremişti. Totuşi, cei din urmă, îi întrec pe ai noştri microbişti la nivelul de isteţime, căci, ei măcar fac ce fac întru credinţa vieţii veşnice petrecute alături de a lor providenţă. Inculcaţi fiind din primii ani de existenţă, trecuţi prin didacticisme intensive de manipulare, au astfel, în faţa suporterilor o explicaţie pentru starea lor de până la paroxism. La microbişti nu putem vorbi de-o logică pentru pietatea pe care o au pentru echipele de fotbal, de un raţionament în efervescenţa lor, nu deţin niciun fel de motiv pentru diluviul pe care-l creează în al lor lăcaş sfânt. Aceste fiinţe grobiene se pot înţelege numai printr-un fel de bovarism - nemulţumiţi fiind de realitatea condiţiei proprii, apelează la empatie(Tendinţă a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viaţa eroilor din opere literare, filme etc. - pentru mai multe cuvinte vezi dexonline.ro în subsolul blogului).

Dragii părintelui eremit, în urma acestor explicaţii, de-ar fi să simţim milă şi compasiune pentru cineva, de-am avea de ales între un extremist sinucigaş şi un suporter zdrobit în lovituri de alţi suporteri (dat fiind faptul că la acel meci a încasat mai mulţi pumni decât a dat) nu vă simţiţi vinovaţi de-a vărsa o lacrimă pentru cel dintâi - acesta a fost manipulat întreaga viaţă a lui, a crezut în ceva, a lucrat într-o cauză pe care o credea nobilă. Nu se poate lua apărarea celorlalţi, nici măcar ei nu sunt în stare s-o facă. Amin.

Părintele Eremit despre muzica rap, maneaua filosofelii

Mulţi dintre noi reuşim să atingem un etaj deasupra semenilor noştri, şi atunci simţim nevoia de-a ne aprofunda setea de învăţătură - căci doar prin această lăcomie suntem de fapt superiori rândului. E bine. Problema e cu acei şi mai mulţi, care, odată căţăraţi pe un mic dâmb ajung imediat să simtă nevoia de-a face pe Moise, considerându-se în măsură de-a începe a vorbi de deasupra, de-a discuta despre lume în amploare, căci, cocoţaţi pe scaun ei văd ceea ce noi nu vedem, sau mai modest ar spune, reuşesc a exprima ceea ce noi nu reuşim.

Eu vorbesc desigur despre categoria de filosofi de carton, rapperi ce nu numai că înţeleg printr-un talent desăvârşit sistemul în care trăim, dar îl şi-l combat prin versuri (prototipi eminescieni ofensivi?) cu o efeverscenţă, ardoare ce, bineînţeles, o puteţi avea oricare dintre voi. Naivi sunt cei ce se lasă afectaţi de acest gen ce-şi are sorgintea, punctul de plecare şi, cum am exprimat mai sus, şi punctul de oprire într-un instinct de jurisprudenţă, ce bineînţeles că, acum 10.000 de ani a avut o importanţă majoră în evoluţia înţelepciunii omeneşti, dar între timp a evoluat până în zilele noastre, când încă mai prinde ramuri la diferiţi autori. E livada de filosofie în ograda oricăruia dintre voi, nu vă apucaţi să vă duceţi pe maidan în căutare de seminţe de copaci. E absurd. Binele s-a tot schimbat de-a lungul timpului, răul a rămas acelaşi, astfel aceleaşi nenorociri cu care vă confruntaţi acum le puteţi regăsi şi în operele din trecut, într-adevăr într-o formă mai literară decât o spun ignarii ce suferă de schizofrenie atunci când behăie versuri. Apreciaţi că înjură? Păi da, ce, voi nu puteţi înjura viaţa? Şi acum datorită blogurilor o puteţi face tot la fel de gălăgios.

Dragii Părintelui Eremit, nu ar trebui să fiu chiar atât de specific încât să vorbesc doar de muzica rap. În concluzie, tot ce ţine de lirică pretenţioasă izvorâtă din versurile formaţiilor moderne contemporane, e nu mai mult decât maneaua filosofelii. Amin. 

Părintele Eremit despre singurul păcat care nu ne aduce în iad,

Fumatul. Atât de jenant, atât de evident tot ce ţine despre el, încât până şi pe domnul Lucifer îl lasă rece, refuzând orice consumare de gaz pe arderea penibilului suflet care fumează.

Astfel, dragii părintelui eremit ce sunteţi dependenţi de acest viciu, n-are rost să mai fumaţi, căci nici măcar pe Dracu nu impresionaţi. Amin.

Părintele Eremit despre pe cine ar trebui să ascultăm,

Sfatul îl primim mereu după ce ne asigurăm că cei pe care-l grăiesc, nu au intenţia de a-l da ca sfat. Sau măcar după ce ne luăm toate măsurile de siguranţă că nu vom fi prinşi atunci când urmăm îndemnul cuiva. Şi asta din simplu motiv că avem personalitate. Nu-i rău, şi sincer, având în vedere reperele de consfătuire are omului contemporan, parcă-i bine că ne temem de-a asculta pe cei din jurul nostru. Aşa că, permiteţi-mi a vă da o povaţă: căutaţi a vă educa din judecata celor ce nu mai sunt printre noi, de la morţi e cel mai bine a învăţa. Cu adevărat înţelepţi sunt ei acum, superiori clar ne sunt nouă şi pe deasupra, nu vor ştii niciodată că ne-au ajutat. Înţelepţi şi superiori pentru că au cunoscut o taină a nemuririi, pentru că au reuşit a-şi continua influenţa asupra lumii chiar şi după ce nici măcar pe ei înşişi nu se mai pot influenţa - asta pentru că-s morţi. Câţi dintre indivizii de diferite valori cu care vă desfătaţi feluritele simţuri şi pe care în prezent apreciaţi, vor mai avea o valoare după ce le expiră sufletul? Nici măcar cât vor continua să trăiască, la mulţi, aşa numitele virtuozităţi se vor dovedi a fi vremelnice, trecătoare. Numai timpul şi imuabilitatea  stabilesc însemnătăţile unei persoane, nicidecum sondajele, ratingurile, topurile. Vreţi să ştiţi cine ocupă primul loc în sondajul despre permanentul interes al tuturor oamenilor de-a lungul istoriei? Dumnezeu! Cine e pe primul loc? Doamne-Doamne! Cine e pe primul loc? E Tăticu nostru!  Ei bine, dragii părintelui eremit, lăsaţi nesaţul informaţiei de actualitate efemeră, căutaţi a vă interesa de ce spun morţii, căci ei sunt demn de ascultat şi de urmat (la figurat, căci la propriu nimeni nu va vrea să-i urmeze unde sunt)

A fost un sfat. Este cumva acesta o dovadă a ipocriziei? Nu, n-a spus nimeni că părintele eremit n-a sucombat. Amin.

Părintele Eremit despre apetenţele dumnealui,

1.Modestia.

Modestia e ceea ce l-ar fi făcut pe stimabilul domn Hristos să nu fie răstignit. Numai în caz că şi dumneavoastră aveţi un tată-n cer care planifică o schimbare de imagine, vă este permis a nu fi modeşti.



În caz că aţi citit până la ora curentă 10.000 de aforisme cunoscute şi apreciate, merită să vă pierdeţi timpul citind şi comentând această cugetare.


Amin.

În preambul: de ce nu este bine să citim bloguri

Pentru că în mod sigur mai eficace ar fi o carte de citit, un film de văzut sau o muzică de ascultat, decât documentarea liberei exprimări a majorităţii de azi. Nivelul poporului de rând din prezent e net ridicat celui din trecut, dar pe-ntreg nu depăşeşte valoarea vreunui om de excepţie oricât de vechi timpul său de viaţă ne este. 

Pentru că oricine îşi poate crea aşa ceva. 

Pentru că oricine şi-a făcut aşa ceva.

Pentru că nu avem certitudinea corectitudinii gramaticale a limbajului folosit, iar oricât de mult nu ne-ar păsa de asta, fiecare se va îndrăgosti la un moment dat de o persoană care va cataloga lumea după cât de bine scrie şi vorbeşte. 

Pentru că multe bloguri sunt scrise fără diacritice iar acest fapt ne va ajuta să ne pese şi mai puţin de motivul precedent.

Pentru că vom da peste o mulţime de oameni în care, indentificându-ne propriile concepte despre viaţă, ne vom auto-manipula în a crede că suntem pe drumul cel bun din moment ce lăţimea potecii e lată şi bătătorită. Să ne aducem aminte de alde Lăpuşneanu şi ai lui proşti, da mulţi.  

Pentru că domnul Gheorghe Becali deţine un blog. Ne-ar putea consola ideea că nu vom putea fi vreodată diferiţi întru totul de domnul respectiv din moment ce orice am face, tot ne vom asemăna cu dânsul la nevoia de-a folosi toaleta şi de-a crede în Dumnezeu.

Temeiurile de mai sus mă pot învinui de ipocrizie în vreun fel? Nu, eu nu citesc bloguri, ci doar le scriu. Amin.