Evident că fiecare vede lucrurile din unghiul său de victimă. Acelaşi caz mi se aplică şi mie.
Cum te diferenţiezi atunci de alţii ? Răspuns evident: Făcând un simplu raport între cantitatea de răbdare şi politeţe, pe care o acorzi celor din jur, şi porţia pe care o primeşti înapoi.
Nu mai pot cu adjectivele: aroganţă, superioritate. Aproape puţin spre deloc mă reprezintă. Dacă e să vorbim de viermi emotivi, aş număra egoismul şi o bună doză de nebunie dăunătoare.
Dar defectele astea-mi sunt intime şi trebuie stabilit că nu le arăt oricui rahat necunoscut. Pe înţelesul majorităţii cu zâmbet banal, trebuie să fii destul de important pentru mine să ajung să-ţi permit să-mi vezi greşelile.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc.
Nu mai pot face faţă javrelor mediocre cu tupeu în situaţii banale. Ai înţeles prin asta că arăt o aroganţă ? Eşti un dobitoc / dobitoacă. Habar n-ai de lucrurile negative din lume nici dacă ar flatula un urs.
Cum vorbesc eu cu tot felul de persoane cărora nu ar trebui nici măcar să le cunosc existenţa. Evident nu vorbesc de tine. Vorbesc de alţii, altele.
Şi cum mă bag în seamă şi primesc răspunsuri care se vor severe: nu am chef să vorbesc acum. Cum pizda mă-tii, fă / bă, îţi permiţi să-mi zici mie că nu ai chef?
Eu mă strofoc de fiecare dată să vă încânt mediocritatea pierdută prin prostie cu vorbe cât de poate de înţelegătoare şi inofensive, şi tu / voi îmi flegmezi mutra cu stările tale de plictiseală şi saturaţie interioară la fiecare puls de inimă?
Cum mor eu mânjit de ignari.
Cum îmi curg stropi de umilinţă pe frunte de fiecare dată când intru într-o discuţie cu tine şi o lungesc cât e limita decenţei să nu cumva să las un gol în care mai apoi să-l umpli cu propria imaginaţie învolburată de tornadele complexelor interioare.
Număr pe degete conversaţiile purtate cu şaptezeci la sută din celulele moarte cu rol de cunoştinţe şi nu găsesc două relaţii unde respectul reciproc e valabil.
Te-am tot răsfăţat, fă / bă, toate vorbele mele s-au blocat în capul tău şi-au devenit gazoase.
Consideri că merit să-mi borăşti ca răspuns râgâielile indiferenţei?
Dar eu ce concluzie ar trebui să iau la ce consideri tu?
N-ar trebui să-ţi iau la palme obrajii ăia întinşi de ascuţita încredere de sine, dacă roşii de ruşine nu devin?
Dar cum să fac să ţin cont a doua zi, când mă trezesc şi nu pot să nu uit de borâturile ascunse sub morale şi principii care cauzează comportamentul tău de "om cu până aici, de acum sunt aspru” ?
Degeaba. Tot ce-aş putea face să merite efortul, e să fac cumva să uit că exişti pentru câteva secvenţe de viaţă, suficiente să rad obişnuinţele impregnate pe suflet.
Te uit imediat, fă / bă, aproape că nu îmi mai dau seama cui îi scriu toate astea.
