Părintele Eremit despre femei,

Două categorii mari şi late la bărbaţi: cei care atunci când se plâng de iubirea lor critică pe general naţia femeilor şi cei, care, niciodată oricât de necăjiţi ar fi de dragostea lor, n-o vor băga în oala femeilor. Efectiv dacă le vorbeşti de femei, se gândesc la ce gândeşti şi tu, te aprobă, dar pe`a lor n-o introduc în găleată. Pentru că nici nu se pune problema ca ei să fie atât de naivi încât să ajungă să ţină la o "femeie". Prin instinctul lor evoluat, întotdeauna au avut ochi şi inimă pentru acele specii reprezentative oarecum regnului feminin, dar numai prin formă, aparenţă. Pe scurt, ei deţin pe una cu fond complex, esenţă specială, pe una care datorită unor anumite caracteristici se sustrage din tiparul obişnuit al femeii, caracteristici în faţa cărora aceşti bărbaţi se-nchină (asta pe lângă faptul că sunt numai de ei observate). Cam câtă tragedie e pe un mascul când atinge realul, atinge exteriorul persoanei iubite (el până atunci fiind ocupat doar cu pătrunsul profunzimilor, cunoaşterea miezului pur, original) ? Mă refer la cei care ajung să-şi dea seama că a lor tipuţă cu aripi, deşi are aripi, nu înseamnă neapărat că e un înger. Şi ciorile au aripi. Ideea e simplă: dacă îţi zboară dragostea din braţe, încetează a o mai considera un îngeraş, ei nu vor zbura niciodată, ei doar plutesc. Numai păsările zboară, aşa că până acum n-ai avut de-a face decât cu o păsărică. Şi dacă tot ai adresat fiinţei tale divine apelativul "păsărică" poţi foarte bine s-o faci şi "gagică", "piţipoancă", "pizdă" sau şi mai grav: "femeie". Amin.